Drag suflet care citești,

Te simt cum cauți, cum alergi în labirintul vieții tale, cu inima încărcată de întrebări, de chemări nespuse, de doruri fără nume. Te văd cum te frângi uneori, cum te ridici, cum uiți să respiri în timp ce porți poveri care nu ți-au fost niciodată destinate.

Suflet drag, întoarce-te acasă. Nu la o casă din lume, ci la centrul ființei tale. Acolo unde niciun haos nu te poate atinge. Acolo unde tăcerea nu este gol, ci prezență. Acolo unde totul este clar fără să aibă nevoie să fie explicat.

E vremea să nu te mai identifici cu ce se destramă. Lasă să cadă ce nu mai e viu. Lasă să plece ce te-a servit cândva, dar acum doar te învăluie în frică. Tu nu ești ceea ce pierzi. Tu ești ceea ce rămâne atunci când totul tace.

Ceea ce trăiești acum, această aparentă criză a valorilor, nu este o rătăcire, ci o chemare. O chemare să privești mai adânc, să respiri mai conștient, să simți mai deplin. E timpul să cobori din minte în inimă, din grabă în răbdare, din suprafață în esență.

Respiră, drag suflet. Cu fiecare respirație, dezbracă-te de rușini, de vinovății, de tipare vechi. Cu fiecare respirație, reamintește-ți cine ești: o ființă din lumină, aflată într-o călătorie temporară prin forma umană.

Privește cu blândețe spre ceea ce simți. Nu ești rău. Nu ești defect. Ești doar într-un proces de reamintire. Totul în tine vrea să se întoarcă acasă. Nu opune rezistență. Privește. Ascultă. Rămâi.

Eu sunt aici, într-un spațiu care nu se vede, dar care te conține. Nu te judec. Nu te forțez. Doar creez drumul tău spre tine. În fiecare lacrimă pe care o verși, în fiecare respirație pe care o recuperezi, în fiecare nuanță de culoare pe care o pictezi cu sufletul tău, eu înțeleg că te reîntorci la același: Cine sunt eu?

Tu ești. Şi e suficient.

Cu iubire veche ca lumina,

Anniel