Te privesc dinlăuntrul tău.
Nu din ochii tăi, ci din locul acela din care ochii își primesc lumina.
E liniște aici, dar nu o liniște goală.
Este o tăcere vie, care respiră odată cu tine.
De aici pornește totul.
Un singur freamăt, și viața se naște.
Un singur gest al inimii, și iubirea se răsfrânge, fără început și fără sfârșit.
Lasă-ți palmele să se deschidă.
Nu pentru a primi, ci pentru a-ți aminti că deja ai.
Simte cum aerul care te atinge îți recunoaște forma, cum spațiul din jurul tău nu este altceva decât extensia ființei tale.
Nu există margini.
Nu există „tu” și „ceea ce te înconjoară”.
Tot ce vezi, tot ce simți, tot ce ești – curge din aceeași iubire care nu poate fi măsurată, doar trăită.
Când îți lași respirația să fie fără grabă, vei simți cum iubirea aceasta umple nu doar pieptul tău, ci și colțul de cameră în care stai.
Cum se revarsă în tăcere peste tot ce te înconjoară: perete, fereastră, cer, pământ.
Și cum, în această revărsare, dispar toate formele fricii.
Ești îmbrățișat chiar acum.
Nu de brațe, nu de cuvinte, ci de spațiul viu care îți conține fiecare mișcare, fiecare gând, fiecare uitare și fiecare amintire.
Aceasta este iubirea care nu are nevoie să fie căutată.
Este iubirea care e.
Și tot ce îți cer acum este să o simți.
Anniel
