Essentia Momentum

TOTUNA #9

Devoțiune vs. Unime - Paradoxul Iubirii

Perspective asupra vieții omului

O nouă zi începe. Și odată cu ea renaște vechiul nostru Eu, purtând pe umeri gândurile și emoțiile zilei trecute. Dacă ieri am simțit iubire, azi am șansa să o las să înflorească din nou. Dar, de cele mai multe ori, nu o fac.

În loc să mă trezesc în lumina simplă a faptului că exist, mă trezesc în gândurile ego-ului: ce mi-a lipsit, ce nu am primit, cine mi-a greșit, unde nu am reușit. Deschid ochii și, în loc să văd soarele, caut umbrele. Îmi verific mesajele, mă arunc în barfe, și las mintea să-și croiască hainele realității din fragmentele acelea acre și acide ale separării.

Și, în timp ce iubirea curge prin fiecare celulă, eu o pierd pe mâna obișnuinței.

Pentru că da — e mai ușor să aprinzi olumânare în fața unei icoane decât să spui un „bună dimineața” din inimă vecinului care îți blochează mereu mașina.

E mai simplu să plângi în fața unei imagini cu un maestru iluminat decât să asculți cu adevărat copilul care îți repetă pentru a treia oară aceeași poveste.

Și, poate cel mai des, e mai liniștitor să idealizezi un chip sfânt decât să te apleci asupra părții din tine care încă tremură, care încă rătăcește.

Aici începe confuzia. Credem că iubirea în devotiune este suficientă. Că dacă îl adorăm pe cel luminat, am împlinit rostul iubirii. Dar iubirea care se oprește la un chip anume, oricât de strălucitor ar fi, rămâne tot o iubire condiționată.

Psihologia spune că mintea are nevoie de modele. Proiectăm idealul în afară ca să nu ne confruntăm cu propria fragilitate. Ne agățăm de un maestru, de un sfânt, de un guru, pentru că e mai simplu să-i lăsăm lui povara perfecțiunii.

Neuroștiința confirmă: creierul preferă certitudinea. Imaginea unui iluminat e un reper stabil. Viața de zi cu zi, cu lacrimi, mirosuri, frustrări și întârzieri, e haotică. E mai confortabil să plasezi iubirea într-o icoană decât în femeia obosită de la casa de marcat.

Metafizica adaugă: devotiunea este o treaptă, dar nu e destinația. O poartă prin care trebuie să treci, nu un fotoliu în care să te odihnești.

Și totuși, aici rămânem adesea. Ne emoționăm la o predică, recităm mantre, venerăm chipuri luminoase — și apoi ne enervăm în trafic, judecăm pe ascuns colegii, ne retragem în frică atunci când cineva se apropie prea mult.

Paradoxul e acesta: putem simți iubire în fața icoanei, dar nu și în fața necunoscutului din autobuz. Putem plânge la picioarele unui maestru, dar trecem indiferenți pe lângă omul care cerșește un covrig.

Iar iubirea care exclude nu mai e iubire. Este doar o proiecție selectivă, un joc al minții care amână întoarcerea acasă.

Dar ce înseamnă să iubești în unitate?

Nu e un gest. Nu e o emoție care vine și pleacă. Este vibrația care ține totul împreună.

Știința arată că inimile noastre își sincronizează ritmul doar prin simpla apropiere. Câmpurile de coerență cardiacă demonstrează că atunci când trăim compasiune și recunoștință, întregul corp intră într-o armonie măsurabilă.

Metafizica merge mai departe: iubirea este matricea existenței, țesătura invizibilă care leagă atom de atom, frunză de frunză, om de om.

Să iubești în unitate înseamnă să recunoști că nu există „altul”. Că pasărea, copacul, gândul tău de azi dimineață și maestrul pe care-l venerezi sunt același câmp manifestat sub forme diferite.

Nu prin retreat-uri complicate, ci prin gesturi simple.

Privește un copac până când nu-l mai vezi ca „obiect”, ci ca respirație vie.

Iubește animalul care traversează strada ca și cum ți-ar fi frate.

Zâmbește necunoscutului chiar și atunci când nu primești nimic înapoi.

Și, poate cel mai greu, îmbrățișează partea din tine care încă te incomodează.

Dacă reușești să iubești omul care îți taie calea în trafic fără să-l „binecuvântezi” ironic, probabil ești mai aproape de iluminare decât după trei retreat-uri de 10 zile.

Mell

CoFondator The Meditation Academy

Mell este fondatorul și vizionarul din spatele proiectului The Meditation Academy și al revistei TotUna – Essentia Momentum. Călătoria sa îmbină rigoarea cercetătorului spiritual cu sensibilitatea terapeutului și curajul omului care a ales să trăiască autentic. Prin metoda proprie – IRMA – și prin scrierile sale, Mell explorează locul unde se întâlnesc introspecția, rugăciunea, meditația și atemporabilitatea, deschizând cititorilor și practicanților un drum către unitate și adevăr interior.