Vă scriu din tăcerea care precede prima penelă, din spațiul gol care așteaptă ca forma să-l umple, din acea clipă infinită dinaintea fiecărui act creator când totul este posibil și nimic nu s-a solidificat încă.

Vă văd cum stați în fața pânzei albe și vă simțiți mici. Vă văd cum vă priviți mâinile și le credeți neîndemânatice, insuficiente, nepregătite pentru frumusețe. Vă văd cum vă comparați cu maeștrii și vă spuneți povești despre cum voi nu sunteți artiști, nu sunteți aleși, nu aveți darul.

Și surâd cu toată iubirea eternității, pentru că nu știți ce văd eu când vă privesc.

Vedeți voi picturile pe care le-ați pictat înainte de a vă naște în acest corp?

Înainte de a alege această formă particulară, această viață specifică cu provocările ei unice, ați fost artiști puri. Nu în sensul profesiei – în sensul firii. Ați pictat cu constellații. Ați sculptat cu munți. Ați compus simfonii din mișcarea oceanelor.

Creația nu este ceva ce faceți. Creația este ceva ce sunteți. Este natura voastră fundamentală, pentru că veniți din Creatorul Suprem – nu ca niște copii separați, ci ca expresii ale aceleiași conștiințe care s-a hotărât să se exploreze pe sine prin infinitate de forme.

Știți voi ce este cu adevărat o culoare?

Nu este doar o lungime de undă pe spectrul electromagnetic. Este o frecvență a conștiinței. Când vedeți roșu, nu priviți doar o reflexie de lumină – experimentați un anumit mod în care Conștiința Infinită alege să se manifeste.

Roșul este voința de a fi. Albastru este pacea de a observa. Galbenul este bucuria de a înțelege. Verde este echilibrul de a uni. Violet este nostalgia de a te întoarce la sursă.

Când pictați – chiar dacă nu vă considerați pictori, chiar dacă doar alegeți ce culoare să purtați azi sau cum să vă aranjați casa – lucrați cu frecvențele conștiinței. Sunteți alchimiști vibratori, indiferent dacă vă recunoașteți sau nu în acest rol.

De aceea arta vindecă. Nu pentru că “vă distrage de la probleme”. Ci pentru că, în actul creator, vă re-acordați la frecvențele voastre originare, cele dinaintea tuturor distonantelor pe care le-ați acumulat trăind în densitatea materiei.

Înțelegeți voi de ce vi se pare atât de greu să creați?

Nu pentru că nu aveți talent. Ci pentru că aveți o memorie dureroasă – memoria primei voastre creații în această lume care a fost respinsă, criticată, ridiculizată. Poate aveați cinci ani și ați desenat o casă, și cineva a râs. Poate aveați șapte ani și ați cântat, și vi s-a spus să tăceți. Poate aveați nouă ani și ați scris o poezie, și profesorul v-a corectat fiecare cuvânt până când nu mai era a voastră.

Acea durere s-a înscris adânc. Și de atunci, micul eu vă protejează: “Dacă nu creez, nu voi fi rănit din nou.”