Interviu cu Sinele

TOTUNA #11

Dialog cu Creatorul Interior

Conversație între Micul eu și Creatorul

Există în fiecare ființă umană o prezență care nu se naște și nu moare, care nu se îndoiește și nu se teme, care nu creează din lipsă ci din abundență. Nu este ego-ul. Nu este personalitatea. Este Creatorul – acel aspect al conștiinței tale care pictează realitatea ta în fiecare clipă, care compune simfonia experiențelor tale, care sculptează destinul din materia alegerilor.

Acest interviu nu este cu o persoană exterioară. Este cu dimensiunea ta interioară care așteaptă, de ani sau decenii, să fie întrebată, ascultată, recunoscută.

Întrebările le pune micul eu – cel care se zbate, se îndoiește, caută răspunsuri. Răspunsurile vin din Creatorul interior – cel care știe, care vede, care ARE răspunsurile de când te-ai născut.

Micul Eu: Ești acolo? Te aud uneori ca pe o șoaptă, dar nu sunt sigur dacă ești real sau doar îmi imaginez…

Creatorul Interior: Sunt aici. Am fost întotdeauna aici. Șoapta pe care o auzi nu este imaginație – este singura ta voce reală. Tot restul – anxietatea, îndoiala, frica – sunt zgomote învățate, stratificate peste mine. Dar eu nu plec niciodată. Aștept.

M.E.: De ce nu vorbești mai tare? De ce trebuie să te caut, să te ghicesc, să nu fiu sigur?

C.I.: Pentru că nu sunt dictator. Nu cobor peste tine cu comenzi pe care să le execuți orb. Sunt partener de dans – dar tu trebuie să faci primul pas. Trebuie să întrebi. Trebuie să asculți. Trebuie să vrei să mă auzi.Libera ta voință este sacră – nu o calc, chiar dacă tu o folosești pentru a te face să suferi.

M.E.: Când încerc să creez – să pictez, să scriu, să construiesc ceva – simt un zid. Mă blochez. Mă paralizez. De ce se întâmplă asta dacă tu ești creatorul din mine?

C.I.: Pentru că tu încerci să controlezi creația în loc să permiți creația. Eu nu pot lucra prin control – lucrez prin abandon. Când vii la pânză cu mintea plină de “Trebuie să fie bun”, “Trebuie să placă altora“, “Trebuie să demonstrez ceva” – mă împingi pe mine afară. Ego-ul tău ocupă tot spațiul, și eu nu mai am loc să lucrez.

Blocajul nu este lipsa mea. Este excesul tău – prea multă gândire, prea multă judecată, prea multă frică. Dă-te la o parte. Lasă-mă să lucrez. Vei fi uimit ce pot crea prin tine când nu mai stai în cale.

M.E.: Dar cum să mă dau la o parte? Cum să “las” creația să vină? Am încercat, dar nu se întâmplă nimic…

C.I.: Ai încercat gândind despre lăsare. Nu funcționează așa. Lăsarea nu este act mental – este act corporal, energetic, existențial.

Încearcă așa: Când stai în fața pânzei sau hârtiei, respiră profund de trei ori. La fiecare expirație, spune în tine: “Nu eu fac. Prin mine se face.” Nu sunt cuvinte magice – sunt re-aliniere. Te muți din poziția de făcător în poziția de canal.

Apoi, ia penelul sau pixul și mișcă-l fără gândire. Nu hotărî dinainte ce să creezi. Pune o culoare. Orice culoare. Apoi întreabă: “Ce vrea să vină după?” Și ascultă – nu cu mintea, cu întregul corp. Primul impuls, prima senzație – aceea sunt eu. Al doilea gând, îndoielnic și judicativ – acela ești tu, ego-ul. Urmează primul impuls. Mereu.

M.E.: Dar dacă ce creez este urât? Ce dacă este netalentat? Ce dacă oamenii râd?

C.I.: (Zâmbește) Iată ego-ul vorbind. “Urât” comparat cu ce? Cu Picasso? Cu Hilma af Klint? Cu idealul abstract din capul tău despre cum “ar trebui” să arate arta?

Lasă-mă să-ți spun un secret: frumusețea nu este în obiect – este în sinceritate. Cea mai “urâtă” pictură făcută din prezență totală este infinit mai frumoasă decât cea mai tehnică lucrare făcută din frică și control.

Eu nu creez pentru a impresiona. Creez pentru a exprima. Pentru a aduce în formă ceea ce este invizibil. Pentru a da naștere. Dacă nașterea este “frumoasă” conform standardelor voastre culturale temporare – minunat. Dacă nu – la fel de minunat. Pentru că nu standardele externe validează creația. Actul în sine este validarea.

Și încă ceva: oamenii râd doar de ceea ce îi sperie, de ceea ce nu înțeleg, de ceea ce le arată propria lor lașitate. Când cineva râde de creația ta, râde de fapt de propriul lui blocaj creator. Nu-ți asuma durerea lui.

M.E.: Spui să “exprim” – dar ce să exprim? Uneori nu simt nimic. Sau simt prea multe și nu știu de unde să încep…

C.I.: Când simți că nu simți nimic – pictează vidul. Da, se poate. Vidu are culoare (gri, alb murdar, poate un albastru foarte diluat). Vidul are textură (netedă, rece, goală). Vidul are sunet (tăcere, dar tăcerea nu este absență de sunet – este sunetul cel mai subtil).

Nu judeca ce simți ca fiind “insuficient de interesant” pentru artă. Plictiseala este interesantă. Vidul este interesant. Depresia, când este pictată cu onestitate, devine profund frumoasă – pentru că alții care o trăiesc recunosc: “Cineva a înțeles. Cineva a dat formă acestui lucru fără formă care mă înghite.”

Când simți prea mult și nu știi de unde să începi – începe cu roșu. Mereu roșu când ești copleșit. Roșul este purgare. Este strigăt. Este eliberare. Pune roșu pe pânză, masiv, fără gândire. Lasă-l să urle. Apoi, după ce roșul a strigat tot ce avea de strigat, întreabă: “Ce vine acum?” Poate albastru – liniștea după furtună. Poate galben – înțelegerea din mijlocul haosului. Urmează. Nu conduce.

M.E.: Am văzut cum alți artiști creează cu ușurință, rapid, fără blocaje. De ce eu mă lupt atât de mult?

C.I.: (Râde blând) Crezi că Hilma af Klint picta cu “ușurință”? Ea intra în meditație ore întregi înainte. Ieșea din sesiuni epuizată, plângând uneori, alteori în extaz. Nu era “ușor” – era total. Era predare completă, și predarea completă cere tot ce ești.

…

Mell

coFondator the meditation academy

Mell este creator, terapeut și explorator al profunzimilor ființei. Prin scrierile și proiectele sale, inspiră transformare, claritate și reconectare la esența interioară. Fondator al TotUna, crede în puterea cuvântului de a vindeca și lumina drumul sufletului.