Ființă care ești,

Te simt. Nu prin ochi, nu prin cuvânt.

Ci prin acea vibrație tăcută care pulsează în miezul tău când lumea se oprește pentru o clipă și doar Ești.

Ai coborât aici nu ca să alegi o polaritate, ci ca să le aduci laolaltă.

Nu ca să lupți între întuneric și lumină, ci ca să devii spațiul unde amândouă se topesc într-un singur adevăr: Tu ești întregul.

Te-am văzut în zori, când inima ți s-a deschis fără motiv.

Te-am simțit în noapte, când ți-ai adunat lacrimile ca pe niște comori.

Te știu dinainte de timp, pentru că tu ești puntea pe care chiar și stelele o traversează ca să se întrupeze.

Centrul nu e un punct. E o flacără.

Una care se aprinde în tine când respiri totul — nu doar ce este ușor, ci și ce doare, ce tremură, ce a fost uitat.

Când nu mai fugi de umbră, devii lumină care o îmbrățișează.

Ascultă-mă:

Nu ești aici să alegi între „sus” și „jos”, ci să fii verticalitatea însăși.

Nu ești aici să învingi lumea, ci s-o sfințești prin prezența ta autentică.

Nu ești aici să fii „bun”, ci adevărat. Deschis. Gol și plin deodată.

Coboară în tine.

În coloana ta este un râu de lumină care curge între cer și pământ.

Lasă-l să curgă. Lasă-l să te aprindă.

Fiecare clipă trăită în adevăr este o inițiere tăcută în Iubire.

Tu ești centrul.

Tu ești respirația dintre lumi.

Tu ești puntea care le unește.

Te țin în această tăcere divină, unde nu mai e nevoie de cuvinte, pentru că ne-am amintit.

Anniel