Arta Intuitivă

TOTUNA #6

Steaua care își amintește

Versuri de Anamaria Ichim

În această ediție, dedicată echilibrului polarităților, vocea Anamariei Ichim răsună ca o punte vie între lumi. Învățătoare și suflet-poet, ea ne oferă o viziune în care viața cotidiană devine spațiu sacru pentru regăsirea centrului. Fiecare vers este o reamintire că echilibrul nu este perfecțiune, ci permisiunea de a fi întregi.

Toate textele explorează cu sinceritate arhetipurile căutării de sine, dualității existențiale și regăsirii centrului divin într-o lume fragmentată.

Se conturează o poetică a sufletului, în care stelele, lutul, tăcerea, lupta interioară și sacralitatea simplă devin simboluri ale reconectării.

Anamaria îmbină claritatea unui discurs contemporan cu profunzimea unei rugăciuni ancestrale. Poezia ei nu este doar estetică, ci are rol de confesiune vindecătoare și declarație de apartenență la divin.

Trăiesc în două lumi care nu se văd,

una mă strigă cu voce de stea,

cealaltă mă trage cu pași de noroi,

și eu… mă sfâșii între ele, cu

inima mea făcută din cer și lut.

Într-o lume port zâmbetul, masca, mersul grăbit,

agenda plină, întrebările fără răspuns,

iubirile condiționate, așteptările grele.

Acolo, trebuie „să fiu”, să am, să dovedesc.

În cealaltă — liniște.

Acolo plutesc, respir, aud muzica tăcerii,

primesc răspunsuri fără să le cer,

mă amintesc pe mine.

Între ele, mă clatin.

Într-o zi sunt mamă, femeie, luptătoare.

În alta — copilul universului care visează

că știe de ce a venit aici.

Dar nu vreau să aleg.

Eu sunt puntea. Sunt legătura.

Sunt podul nevăzut dintre stea și pământ.

Și din fiecare zi

îmi clădesc o viață

care le unește,

nu le separă

Anamaria nu scrie poezie. Ea transcrie din tăcere. Dintr-o tăcere care știe ce înseamnă să porți o mască într-o lume grăbită și, totodată, ce înseamnă să o lași jos în fața unei stele care doar există.

Învățătoare de suflete înainte de a fi învățătoare de cuvinte, ea respiră între lumi. Poartă în scrisul ei amprenta celor care nu se tem de întuneric, pentru că știu că lumina nu vine din negație, ci din integrare.

Este femeia care în fiecare dimineață își pune „zâmbetul drept” și pașii în noroi, dar care nu uită niciodată că înăuntru e făcută din cer. Este puntea dintre copilul-univers care visează și regina tăcută care își duce crucea cu blândețe.

În versurile ei, rana devine poartă, iar lupta – o lecție de întoarcere. Ea nu cere răspunsuri. Le aude în muzica tăcerii.

Într-o lume care cere performanță, Anamaria scrie despre a fi.

Într-o lume a zgomotului, ea devine vocea stelei care nu a uitat.