Arta Intuitivă

TOTUNA #9

Dincolo de Rațiune

Versuri de Anamaria Ichim

Există momente în care cuvintele nu mai spun o poveste, ci devin ele însele o poartă. În această ediție, scrierile Anamariei Ichim ne invită să pășim dincolo de rațiune, acolo unde iubirea și umbrele se întâlnesc nu ca opuse, ci ca părți ale aceluiași întreg.

„Întoarcere către sine” ne amintește că esența noastră își poartă adevărul chiar și atunci când îl uităm.

„Eu, între stele și carne” ne prinde în mișcarea fină dintre cer și pământ, unde fiecare pas este și o cădere, și o ridicare.

Aici, arta nu se citește — se respiră.

Anamaria Ichim scrie nu pentru a înfrumuseța realitatea, ci pentru a o trăi și dezvălui. Poezia ei nu este un exercițiu literar, ci un proces interior, un act de descoperire. În textele ei se simte permanent tensiunea dintre două lumi: concretul vieții cotidiene și înaltul nevăzutului.

Ea scrie cu o sinceritate dureroasă, fără artificii, iar tocmai această autenticitate brută conferă forță versurilor. Nu urmărește să convingă, ci să lase cititorul să respire alături de ea – fie în momentele de rănire, fie în clipele de transfigurare.

Întoarcerea către sine

Am plecat departe de mine,

Prin cariere, prin iubiri, prin visuri străine.

Am căutat validare în priviri goale,

Și liniște în bătăile de inimă ale altora.

Până într-o zi… când nimic nu m-a mai ținut.

M-am prăbușit în mine.

Și în căderea aceea dureroasă

Am auzit pentru prima oară glasul sufletului meu.

„Nu ești ce ai. Nici ce crezi că meriți.

Ești ce ești. Dinainte să te pierzi.

Dinainte să suferi. Dinainte să uiți.”

Întoarcerea a fost lentă. Sângeroasă. Sfântă.

A fost sătulă de teamă și foame de adevăr.

Dar cu fiecare pas spre mine,

Am început să vindec lumea întreagă.

Anamaria nu scrie poezie. Ea transcrie din tăcere. Dintr-o tăcere care știe ce înseamnă să porți o mască într-o lume grăbită și, totodată, ce înseamnă să o lași jos în fața unei stele care doar există.

Învățătoare de suflete înainte de a fi învățătoare de cuvinte, ea respiră între lumi. Poartă în scrisul ei amprenta celor care nu se tem de întuneric, pentru că știu că lumina nu vine din negație, ci din integrare.

Este femeia care în fiecare dimineață își pune „zâmbetul drept” și pașii în noroi, dar care nu uită niciodată că înăuntru e făcută din cer. Este puntea dintre copilul-univers care visează și regina tăcută care își duce crucea cu blândețe.

În versurile ei, rana devine poartă, iar lupta – o lecție de întoarcere. Ea nu cere răspunsuri. Le aude în muzica tăcerii.

Într-o lume care cere performanță, Anamaria scrie despre a fi.

Într-o lume a zgomotului, ea devine vocea stelei care nu a uitat.

Anamaria Ichim

Învățătoare/scriitoare

În scrierile sale, tema centrală este călătoria spre sine:

uneori prin reculegere și retragere,
alteori prin confruntarea cu limitele trupului și ale materiei,
iar adesea printr-o metafizică a întregirii – locul unde carnea și spiritul nu se exclud, ci se caută.

Poezii precum „Întoarcerea către sine” sau „Eu între stele și carne” sunt expresii pure ale acestei pendulări între fragilitate și verticalitate.

Stilistic, Anamaria nu caută ornamentul. Ea scrie direct, ca și cum ar nota în jurnalul interior. Dar din această simplitate izvorăște o frumusețe neașteptată: fiecare imagine, chiar și crudă, are o vibrație de adevăr care atinge cititorul.

În ansamblu, opera Anamariei Ichim poate fi văzută ca un poem existențial desfășurat în capitole, unde fiecare text nu este doar o poezie, ci o practică de conștientizare. Cititorul nu rămâne spectator, ci este chemat să devină participant la propria lui întoarcere către sine.