Tag: esența momentului

Essentia Momentum TOTUNA #7 Reconectarea la esență în vremuri de haos Perspective asupra vieții omului Există un tip de haos care nu face zgomot. Nu se vede la știri, nu provoacă revolte, dar te golește pe interior – încet, constant, aproape elegant. Îi spunem „vremurile pe care le trăim”, de parcă am fi spectatori la o piesă pe care nu am scris-o noi. Dar adevărul e că participăm, zi de zi, la o realitate care devine tot mai greu de simțit și de dus. Informația a înlocuit cunoașterea. Reacția a înlocuit introspecția. Autenticitatea a fost înlocuită cu performanța de a părea. Și totuși, undeva în acest vârtej colectiv, există o întrebare care plutește, discretă dar persistentă: Ce mai e real din tot ce trăiesc?   Și poate, de ce nu, chiar în centrul acestui uragan social, se află farâme de liniște, fragmente de adevăr care nu promit salvarea lumii, dar îți pot reda direcția interioară. Poate că tocmai acolo unde pare că totul se prăbușește, e loc pentru un început nou. Nu de tip revoluționar, ci de tip reconectiv. În marea de oameni care țin ochii strâns închiși – nu ca să doarmă, ci ca să nu piardă iluzia unei realități pe care o pot controla – poți alege să privești. Să vezi. Să simți. Să te întorci la esență. Poate că nu vom opri haosul lumii. Poate că nici nu e treaba noastră să-l oprim. Dar ceea ce putem face — și este, poate, cea mai înaltă artă a ființei umane — este să ne păstrăm starea de bine, de frumos și de adevăr. Pentru că din această stare se naște o lume nouă. Nu una perfectă. Dar una mai vie, mai curată, mai plină de sens.Din această vibrație, creăm lumea după chipul armoniei și al dinamicilor înalte. Iar haosul, oricât de mare, nu mai are aceeași putere asupra noastră. Metoda IRMA nu este o soluție-minune. Este o hartă. O invitație. Să cobori în tine, să urci în lumină și să îți amintești, clipă de clipă, că ești mult mai mult decât povestea care se derulează în jurul tău. Adevărata revoluție începe atunci când alegem, fiecare, să rămânem ancorați în ceea ce este esențial: Binele. Frumosul. Adevărul. Și poate, doar poate, lumea întreagă se va transforma odată cu noi. Așa s-a născut IRMA – nu ca o tehnică, nici ca un program cu pași standardizați, ci ca un răspuns viu, rezultat dintr-un proces personal de reîntoarcere în sine. Nu este o invenție, ci o revelație care te invită să parcurgi patru spații arhetipale: Introspecția – locul în care începe întrebarea reală, nu cea corectă; Rugăciunea – nu cea învățată, ci cea rostită cu fiecare celulă care și-a pierdut direcția; Meditația – nu cea de pe aplicație, ci cea care se întâmplă când mintea tace fără să fie forțată; Atemporabilitatea – acolo unde timpul nu mai e un cronometru, ci o stare. IRMA e o metodă? Poate. Dar mai curând e o cheie. Una care nu funcționează decât atunci când alegi, cu toată ființa ta, să deschizi ceva ce ai încuiat tu însuți. În această ediție a revistei, ne permitem să deschidem împreună prima ușă. Nu te aștepta la artificii. Dar dacă citești cu inima, s-ar putea să recunoști ceva ce ai știut mereu – și doar ai uitat. Locul unde întrebarea devine sinceră Nu începe cu liniște. Nici cu iluminare. Ci cu un ușor disconfort. Un nod în stomac. Un gând care revine, cu pantofii lui vechi și scâlciați, bătând în ușa conștiinței tale: „Ești sigur că trăiești așa cum simți? Sau doar ai învățat bine să funcționezi?” Introspecția nu e frumoasă. Nu e poetică. Este crud de sinceră. Este etapa în care oglinzile din tine se aburesc – și exact atunci vezi mai clar. Pentru că în locul răspunsurilor, apar întrebările care nu mai pot fi amânate: Ce mă minte în mine? Ce aleg din frică și nu din adevăr? Cine sunt dincolo de rolul pe care îl joc perfect? În această primă Poartă a metodei IRMA, omul nu învață nimic nou. În schimb, dezînvață – tot ce a fost pus pe el, peste el, în el. Dezbrăcat de teorii și strategii, omul își întâlnește propriul început: conștiența că nu e unde credea că e. Aici apare prima criză. Dar și prima eliberare. Când nu mai ai nevoie să te minți, începi, pentru prima dată, să respiri real. Și în acest nou spațiu, necosmetizat, apar sclipiri de ceva ce poate nu ai mai simțit de mult: compasiune pentru tine.  Strigătul tăcut care unește cerul cu carnea După ce întrebarea a devenit sinceră, începe… golul. O tăcere adâncă, aproape înfricoșătoare, în care nu mai știi dacă ești nebun sau pe cale să înțelegi ceva esențial. Aici, în Poarta Rugăciunii, omul nu se roagă neapărat în genunchi. Se roagă prin tot ce e el. Prin celulele obosite. Prin gândurile care nu mai au putere să fabrice povești. Prin inima care bate haotic, încercând să găsească un ritm nou. Rugăciunea nu e cuvinte frumoase. Nu e repetiție de mantre. Nu e corectitudine spirituală. E acel moment în care îți spui, aproape șoptit, în întunericul interior:„Ajută-mă… că nu mai știu.” Și poate nici nu rostești nimic. Dar energia rugăciunii se naște dintr-o capitulare binecuvântată. Nu renunți la tine. Renunți la lupta inutilă de a controla totul. În Poarta Rugăciunii, omul descoperă că Universul nu e surd. Că există un câmp tainic care așteaptă să fie chemat. Și că uneori, simplul fapt că ai cerut ajutor este începutul miracolului. Nu pentru că viața ți se va așeza perfect. Ci pentru că, în sfârșit, nu mai ești singur în haosul tău. A rămâne în centru fără să vrei altceva După strigătul rugăciunii, apare… tăcerea. Dar nu tăcerea apăsătoare, ci aceea în care lumea continuă să existe, însă nu te mai lovește din toate părțile. Meditația nu înseamnă să îți golești mintea cu forța. Nici să te așezi în poziție de lotus, în timp ce cronometrezi pacea. Meditația începe acolo unde nu mai vrei