Vindecare Holistică TOTUNA #9 Umbrele din spatele iubirii În acest număr, terapeuta Alexandra Șchianu ne invită să privim cu luciditate și blândețe acest paradox. Articolul ei, explorează mecanismele ascunse prin care ne apărăm exact de ceea ce ne dorim cel mai mult: apropierea. De la rădăcinile fricii de intimitate și tiparele de atașament, până la zidurile invizibile pe care ni le construim, textul devine o oglindă în care fiecare cititor poate regăsi fragmente din propria poveste. Ai simțit vreodată că atunci când iubirea pe care o aștepți e aproape… în loc să te deschizi, te închizi? Ca și cum ai întinde mâna să primești ceva prețios, dar în ultimul moment o tragi înapoi. Nu pentru că nu ți-ai dori acel lucru, ci pentru că frica e mai puternică decât dorința. Am întâlnit des acest paradox. Și în mine, și în cei cu care lucrez, și în poveștile oamenilor care mi-au împărtășit fragmente din viața lor. Spunem că vrem iubire, dar când ea apare, umbrele noastre își fac simțită prezența. Iubirea este una dintre cele mai adânci nevoi umane, și totuși, în fața ei, uneori ne retragem. Nu pentru că nu o dorim, ci pentru că ne sperie. Poate nu iubirea în sine, ci ce credem că se ascunde în spatele ei: pierderea libertății, dezamăgirea, durerea respingerii. Această reacție nu e doar „în capul nostru”. Neuroștiința arată că atunci când creierul percepe un potențial pericol emoțional, se activează aceleași circuite neuronale implicate în frica fizică (amigdala, hipocâmpul). Cu alte cuvinte, pentru inconștient, a te expune emoțional poate fi la fel de amenințător ca a te apropia de un animal sălbatic. La rădăcina acestor mecanisme este o frică profundă: frica de a fi din nou răniți. Când iubirea intră în viața noastră, ea trezește nu doar bucuria, ci și amintirea durerii. Și dacă acea durere a fost intensă, mintea și inima fac tot ce pot pentru a o evita. În realitate, nu ne apărăm de iubire ci de durerea pe care am asociat-o cândva cu ea. Cercetările explică această teamă prin mai multe lentile: Experiențe dureroase din trecut – Dacă în copilărie am fost respinși, criticați sau am simțit că afecțiunea era condiționată, creierul nostru a învățat că apropierea nu e sigură. În relațiile adulte, repetăm acest tipar, deși nu ne dorim. Modele de atașament – Teoria atașamentului (Bowlby, Ainsworth) identifică stilul evitant ca fiind cel mai predispus la frica de intimitate. Persoanele cu acest tip de atașament tind să minimalizeze importanța legăturilor emoționale pentru a se proteja. Autoimagine fragilă – Când credem că nu suntem suficient de buni, atenți sau valoroși, iubirea pare mai degrabă un test pe care îl vom pica, decât un cadou pe care îl putem primi. Confuzia între iubire și dependență – Dacă am văzut relații nesănătoase în jurul nostru, putem asocia apropierea cu pierderea identității. Zidurile emoționale se manifestă în moduri subtile: Alegem parteneri care nu sunt disponibili emoțional, astfel încât nu riscăm să ne implicăm complet. Criticăm sau punem bariere exact în momentele în care relația devine mai apropiată. Ne ascundem în muncă sau în activități „urgente” pentru a evita timpul de conectare. Spunem că „nu e momentul potrivit” pentru o relație, chiar dacă, în adâncul nostru, ne dorim una. Un studiu publicat în Journal of Social and Personal Relationships arată că oamenii cu experiențe repetate de respingere au tendința de a dezvolta o „hipervigilență” față de semnalele de pericol în relații ceea ce duce la reacții de retragere chiar și atunci când pericolul nu este real. Există o iluzie periculoasă: că trebuie să ne vindecăm complet înainte de a iubi. Dar adevărul este că nimeni nu ajunge „terminat” sau „perfect vindecat”. Iubirea însăși poate fi o parte din procesul de vindecare dacă o lăsăm. Nu este nevoie să ne arătăm perfecți, avem doar nevoie să fim prezenți, sinceri și dispuși să vedem și părțile mai puțin confortabile din noi. Când începem să observăm că ne închidem, primul gest nu e să ne forțăm să iubim, ci să ne uităm cu blândețe spre noi. Uneori e suficient să ne prindem de acel moment fragil, clipa în care un compliment ne face să ne retragem privirea sau un gest de apropiere ne face să schimbăm subiectul. Să rămânem acolo, fără judecată, ca și cum am sta lângă un copil speriat care are nevoie doar să fie văzut. citește articolul integral Alexandra Șchianu Psihoterapeut Alexandra Șchianu este unul dintre acești oameni rari care nu doar ascultă povești, ci deschid în tăcere drumurile uitate ale inimii. Psihoterapeut prin formare, dar mai ales călăuză prin ființă, ea nu repară fisuri, ci creează spații în care viața își amintește de sine. În cabinetul ei, terapia nu este o metodă, ci un pelerinaj: o întoarcere spre emoțiile pe care le-am ascuns sub pietre grele, spre fragmentele de lumină și umbră pe care le-am lăsat uitate. Acolo, rușinea se poate transforma în înțelegere, frica în apropiere, vinovăția în iertare. Alexandra are darul de a sta lângă om așa cum ai sta lângă un copil speriat: fără grabă, fără judecată, doar cu o blândețe care știe să îmbrățișeze. Cei care au pășit pe calea deschisă de ea vorbesc despre ancoră, despre siguranță, despre acea respirație în care descoperi că nu ești singur. Astfel, Alexandra Șchianu nu ne vorbește doar despre vindecare. Ea o face vizibilă. Și ne reamintește că umbrele nu sunt capătul drumului, ci poarta prin care iubirea poate fi recunoscută din nou. Instagram alexandraschianu.ro Articol, Numarul 7, Revista TotUna, Vindecare Holistica Vindecare Holistică July 2, 2025 No Comments Articol, Numarul 6, Revista TotUna, Vindecare Holistica Vindecare – Trezirea celulelor July 2, 2025 No Comments Articol, Numarul 5, Revista TotUna, Vindecare Holistica Vindecare – NonJudecata July 2, 2025 No Comments Articol, Numarul 5, Revista TotUna, Vindecare Holistica Vindecare – Psihosomatica July 2, 2025 No Comments Articol, Numarul 3, Revista TotUna, Vindecare Holistica Vindecare – Numerologie July 3, 2025 No Comments Articol, Numarul 2, Numarul 3, Revista TotUna, Vindecare Holistica Vindecare – Camino de Santiago de Compostela July 4, 2025 No
