Ask Mell
ASK MELL TOTUNA Întrebări & Răspunsuri Această secțiune este un spațiu sigur unde întrebările tale își găsesc răspunsuri inspirate din experiență, introspecție profundă și o inimă deschisă. De ce mă sperie atât de tare să mă uit la părtile mele mai întunecate? Nu ar fi mai simplu să le ignor? E natural să ne sperie ce e ascuns înăuntrul nostru. Umbra pare înfricoșătoare pentru că am fost învățați să credem că ea e ceva rău. Dar adevărul e altul: Umbra nu vrea să te rănească. Vrea să fie auzită. Ea ține în ea nu doar fricile și furia ta, ci și părțile tale cele mai puternice: creativitatea, sensibilitatea, puterea ta personală. Ignorarea umbrei nu o face să dispară. O face doar să lucreze pe ascuns, ca un regizor din culise. Și atunci îți dictează reacțiile, relațiile și deciziile. Curajul de a o privi în față este primul pas spre libertate. Nu trebuie să o rezolvi peste noapte.Trebuie doar să începi să o asculți. Și, între noi fie vorba, să știi că nu ești singur în asta. Toți purtăm umbre. Doar că unii le poartă cu mai multă eleganță. 😉 Cum să rămân conectat la mine însumi când totul în jurul meu pare să o ia razna? să-ți spun un mic secret: Lumea a fost mereu un pic nebună. Nu e doar epoca noastră. Nu e doar rețelele sociale. E natura existenței să se miște, să vibreze, să treacă prin haos ca printr-o poartă de transformare. Dar dacă vrei să rămâi conectat la tine însuți, amintește-ți ceva simplu: Tu nu ești haosul. Tu ești cel care îl observă. Când lucrurile devin zgomotoase, fă loc de liniște: închide ochii, inspiră adânc, întreabă-te: „Ce simt eu acum?” Chiar și două respirații conștiente te pot readuce în centru. Și dacă nu funcționează… bea un pahar de apă. Uneori, sufletul are nevoie și de hidratare, nu doar de revelații. 😉 Cum știu dacă sunt în echilibru sau doar m-am obișnuit cu dezechilibrul meu? Ești în echilibru atunci când nu te mai lupți să convingi viața că ai dreptate. Când nu mai simți nevoia să compensezi, să te justifici, să demonstrezi. Dezechilibrul, chiar și ascuns, are mereu o vibrație de apăsare — e acel „ceva” care cere constant efort ca să fie susținut. Echilibrul nu este o stare de perfecțiune. Este o stare de blândețe funcțională. Este momentul în care te așezi în tine, nu pentru că totul e rezolvat, ci pentru că nu te mai opui. Întreabă-te: „Ce din mine cere confirmare?” „Ce din mine nu e în pace cu realitatea?” Răspunsul va veni. Poate printr-o liniște. Poate printr-o lacrimă. Poate printr-un „nu mai pot” care e de fapt începutul întoarcerii. Cum îmi urmez calea sufletului, în echilibru cu viata omului? Calea sufletului nu vine cu hartă, dar are un semn foarte clar: nu cere să fugi de viață, ci să o sfințești. Nu e o evadare din facturi, relații sau greutăți. E o alegere de a le trăi altfel. Cu prezență. Cu sens. Cu un „da” care vine din interior, nu din frică. Viața omului are ritmuri. Are griji. Are liste. Sufletul are tăceri. Întrebări fără răspuns. Chemări care uneori nu se potrivesc cu calendarul. Echilibrul nu înseamnă să le egalezi, ci să le lași să colaboreze. Să-ți faci treaba, dar să nu te identifici cu rolul. Să speli vasele, dar să nu uiți să cânți. Să faci planuri, dar să asculți și visul care ți se strecoară în piept. Nu trăim două vieți — una omenească și una spirituală. Trăim una singură: sacră, imperfectă, tăcută în profunzimi și zgomotoasă la suprafață. Dar chiar și în agitație, poți întreba: „Care e pasul meu adevărat, acum?” Sufletul nu strigă. Dar răspunde. Cum pot practica non-atașamentul fără să devin indiferent fată de cei dragi sau fată de viată? Non-atașamentul nu este o formă de răceală emoțională, ci o stare de libertate interioară. A practica non-atașamentul înseamnă a iubi profund, fără a încerca să controlezi, să stăpânești sau să condiționezi. Este o iubire liberă, matură, care lasă spațiu celuilalt să fie ceea ce este. Indiferența închide inima; non-atașamentul o deschide și o înrădăcinează în realitate. Când nu ne mai agățăm de rezultat, putem fi cu adevărat prezenți – nu pentru ceea ce vrem să obținem, ci pentru ceea ce este. Viața devine o curgere în care participăm cu întreaga ființă, dar fără a încerca să o forțăm în tiparele minții. Este o practică care cere delicatețe și sinceritate, dar care eliberează și vindecă profund. În iubirea neatașată, totul capătă sens – chiar și schimbarea, chiar și despărțirea, chiar și sfârșitul. Cum pot trăi fără suferintă într-o lume în care durerea pare inevitabilă? Durerea este parte din experiența umană – pierdem, ne temem, ne dorim, greșim. Dar suferința apare când ne opunem acestor realități, când vrem ca lucrurile să fie altfel decât sunt, când trăim în luptă cu viața. Non-suferința nu înseamnă că nu vei simți durere, ci că vei învăța să o lași să fie, fără să o amplifici prin poveste, judecată sau rezistență. Atunci când accepți cu adevărat ceea ce este – chiar și dacă doare – suferința începe să se dizolve. În acel spațiu apare pacea, nu pentru că ai evitat durerea, ci pentru că ai onorat-o fără a te identifica cu ea. Non-suferința este actul suprem de încredere în viață. Este curajul de a fi viu, vulnerabil și prezent. Și este, în același timp, calea către libertate. Cum îmi pot observa gândurile când ele se emit întruna? Mintea este asemenea unui râu – curge fără oprire. Nu este un defect, ci un mecanism de supraviețuire și învățare. Însă a observa gândurile nu înseamnă să le oprești, ci să nu te mai confunzi cu ele. Gândește-te la tine ca la cerul larg, iar gândurile – ca niște nori care trec. Tu nu ești norii. Tu ești cerul. Un exercițiu simplu: închide ochii și, timp de câteva minute, observă ce gânduri apar. Nu le eticheta, nu le urmări. Doar observă-le ca pe un film. Vei
